Orice reparație de calitate TREBUIE să fie INVIZIBILĂ!

Din pasiune pentru performanță…
Orice reparație de calitate TREBUIE să fie INVIZIBILĂ!
Experții în izolare și mascare …din 1990
Era pe la sfârșitul anilor 80, în ultima mea vacanță de vară, când mi‑am cumpărat o bicicletă „Украина“ veche și m‑am apucat serios de lucru la ea, așa, din pasiune. Eram în vacanță și trebuia să‑mi ocup timpul cu ceva. După ce am făcut‑o bucăți, am spălat toate piesele, am cumpărat tot ce trebuia schimbat la ea, am înșirat cu răbdare piesele pe o masă, în ordinea în care trebuiau montate, am centrat roțile, am pus cauciucuri noi și m‑a lovit un gând îndrăzneț: „oare dacă ar fi și vopsită, nu ar arăta ca nouă?“…
M‑am oprit din avântul meu și m-am dus să cumpăr un litru de vopsea roșie de la Metalo-Chimice și o pensulă. Și așa m-am apucat de vopsit cadrul; apoi, l-am uscat la soare, dar arăta groaznic vopsit „la pensulă“. Am întrebat un vecin care era vopsitor la o cooperativă meșteșugărească cum se vopsește să arate ca nouă și mi-a spus că „la pistol“. Mi-a promis că-mi arată și mi-o și vopsește dacă-l ajut câteva zile la atelier, că avea multă treabă.

A doua zi de dimineață, m‑am dus să‑l ajut și m‑a pus să spăl mașini, să mătur prin atelier, să duc gunoiul și multe alte lucrări demne de statutul meu de „ajutor“, dar după câteva zile, m‑am rugat de el să mă promoveze și m‑a lăsat să dau și eu cu șmirghel și apă pe piesele de la o Ladă, mașină fără pretenții, cum zicea el.
M‑a lăsat să le „mătuiesc“. Nu mai auzisem cuvântul ăsta până atunci. I‑a plăcut că eram atent la ce‑mi arăta și făceam cum zicea el. Și mie mi‑a plăcut ce făceam, așa că am mers să‑l ajut mai multe zile.
A trebuit să aștept până i-a venit rândul la vopsit unei mașini roșii, că altfel îmi vopsea bicicleta verde, galbenă, bleu sau albă, că asta avea „pe flux“.
Mi‑a dat și ceva bani de buzunar din ciubucurile lui și, în final, mi‑a vopsit și bicicleta pe care eu o pregătisem de vopsire, că deja știam cum se face. Era acum un Roșu 27, culoare rară de Dacia. Arăta WOW!

Mi‑a prins bine experiența… m‑am ales cu o bicicletă vopsită „ca nouă“ și cu ceva bani ai mei, de vacanță!

În anul 1990, în schimb, am avut de‑a face pentru prima
dată cu vopsitoria auto adevărată și am dat de greu. Era începutul unor vremuri noi, toată lumea se „privatiza“, totul era într‑o alergare continuă și un freamăt greu de imaginat acum. La vopsitoria auto, lucrurile se mișcau în același ritm și se lucra așa… cum lucrau toți ceilalți… încet și cu ce era la îndemână, adică cu mai nimic. Asta pentru că încă nu se găsea mai nimic pe piață și totul trebuia „procurat“, cu relații de prin fabrici sau pe bani foarte mulți adus „de afară“, asta doar pentru cei cu dare de mână.

Așa a pornit întreaga aventură!
Împreună cu câțiva prieteni ne‑am făcut curaj, am pus la bătaie toți banii ce‑i adunasem și am adus câteva mașini DACIA din Ungaria ca să le vindem în țară, că aveau mare căutare atunci.
Dar unele trebuiau vopsite pentru că erau lovite sau zgâriate. Am tot căutat pe cineva să ni le vopsească repede și bine. Vecinul meu se pensionase și uite așa, tot căutând, am dat peste nea’ Ionică vopsitoru’.
Mare meșter… avea deja firmă!… și avea și mult de lucru.

Nea’ Ionică lucrase „în fabrică“ la vopsitorie și avea experiență, dar era și căutat de multă lume, deci „era ocupat“.
Ca să mă „sară peste rând“, mi‑a cerut să merg la el să‑l ajut „să‑mi pregătească mai repede mașina“, că trebuia dusă‑n târg și nu era vreme de pierdut. Eu făceam de fapt toată treaba, el trebuia doar să o sufle la urmă, când era gata de vopsit.

La o Dacie aveam rugină în partea de jos a ușilor. Nea’ Ionică m‑a pus să șterg cu o cârpă și benzină ușile, a pregătit pistolul cu vopsea și mi‑a dat în mână un carton mare. M‑a instruit să‑l țin în dreptul dungilor de la uși, DAR să nu ating ușile!!

Așa am făcut, iar el a vopsit doar în partea de jos. Eu eram pe post de absorbant de gaze… Pierderea a făcut‑o ulterior cu vopsea amestecată cu benzină…

Am mai învățat ceva, mi‑am zis eu mulțumit…
Dar pentru că m‑a servit, a vrut să‑l ajut să antifoneze o mașină. Nea’ Ionică a ridicat‑o cu mine și alți doi vecini pe o parte și m‑a pus să dau cu antifon peste tot cu o pensulă mare. „Așa, peste tot?“ întreb eu. „Da‑i plină de rugină!“ „Nu‑i treaba ta, învață, că așa se face treaba! Dacă dai gros, nu mai ruginește!! Pricepi?“
Când am terminat de dat cu antifon peste rugină, nea’ Ionică a suflat cu pistolul ceva ulei de‑al lui, am lăsat mașina jos și m‑a pus să fac o tură pe un drum de pământ, pietruit și plin de praf.
M‑am întors cu mașina plină de pământ și m‑a pus să o spăl pe exterior, apoi mi‑a zis: „acum asta‑i numa bună de vândut… Pricepi?“ Pricepusem… dar nu mi se părea corect să antifonezi peste rugină. Eu aș fi curățat și dat cu ceva grund mai întâi, dar nu era mașina mea…
Îmi mai amintesc cum a aplicat nea’ Ionică prima dată chitul poliesteric adus de un prieten de‑al meu din Germania. Nu mai lucrase cu așa ceva și nu a pus întăritor, că nu știa că trebuie (nici eu nu știam), dar nici nu s‑a uitat în pungă să vadă că e și întăritorul acolo. A întins tot chitul pe mașină. Ulterior l‑a curățat și l‑a aruncat la gunoi. Concluzia a fost… e prost chitul nemțesc… NU se usucă în veci! Să nu mai vii cu prostii din astea la mine!!

La prima vopsire integrală ne‑am apucat hotărâți de
treabă, adică eu, să izolez bine mașina, că el lucra la altele două în paralel.
M‑a trimis nea’ Ionică la Farmacia 5, la doamna Nela, ea știa exact ce leocuplast îi trebuie lui și‑l avea „stoc de rezervă, doar pentru el“, dosit în spate. Am luat „pe sub mână“ 6 role, că nu se găsea, apoi am mers la chioșcul de ziare și am cumpărat 4 bucăți de „România Liberă“. Am fost instruit să‑l iau pe cel de sâmbătă, dar nu mai aveau, așa că l‑am luat pe cel de luni.

Cand a văzut nea’ Ionică ce am luat, m‑a trimis înapoi să mai iau două ziare, că nu ajungea hârtia… ziarul de sâmbătă avea și programul TV, deci avea pagini mai multe pe aceeași bani!

Priceput?!?, m‑a întrebat bătând cu degetul arătător în tâmplă…
Pricepusem, dar mai greu… Pentru mine nu merita drumul până la chioșc. Eu aș fi luat toate ziarele care nu se vindeau, indiferent de zi, dar… ăla eram doar eu. Ceilalți cumpărau sâmbăta ziarul pentru ce le trebuia săptămâna viitoare, că avea mai multe pagini.
În sfârșit, m‑am întors victorios cu restul de ziare în brațe și ne‑am apucat de treabă. Am izolat parbrizul și luneta, dar așa… peste cheder, puneam ziarul într‑o foaie, pentru că trebuia să ajungă la toată mașina, apoi geamurile și mânerele de ușă… oglinzile, șprițuitoarele, ștergătoarele, stopurile, roțile și tot ce nu trebuia vopsit. Cu răbdare, am izolat toată mașina la indicațiile exacte ale maestrului.
Nea’ Ionică vopsea mașinile în parcarea din spatele blocului, anunța vecinii „să parcheze mai încolo“ în ziua aia, scotea un furtun de apă din beci și uda bine prin parcare și tufele din jur, „să nu se ridice praful“. El mi‑a spus că cel mai bine se vopsește după o ploaie zdravănă, dar e riscant… că poate se întoarce ploaia…

După ce totul era udat bine, scotea furtunul de aer, tot din beci – unde ținea compresorul – și, cu un pistol, „Sprio din RDG“ (procurat din fabrica unde lucrase), cu răbdare și talent, în scurt timp mașina arăta „ca nouă“… după standardele acelor vremuri, dar și cu multă indulgență.
După aplicarea de vopsea, a trebuit să petrec toată ziua pe lângă mașină, să nu dea copiii cu mingea sau să o atingă careva, până s‑a uscat cât de cât vopseaua în soare. Asta a fost munca cea mai grea, că nu aveam răbdare deloc!

A doua zi, după ce am dezizolat mașina, am văzut că vopseaua era lipită de chedere, parbrizul era gazat dar și multe alte dovezi clare că mașina a fost revopsită, dar nea’ Ionică m‑a convins că DOAR așa se poate face treaba!
Nouă a fost o singură dată! Acum nu mai e, dar e „aproape ca nouă“, mai mult n‑ai ce‑i face… Pricepi?
Pricepusem din nou, dar eu visam să fie „CA NOUĂ“ și să se vândă mai bine!!

Am curățat cu diluant 509 și cu multă răbdare parbrizul, chederele, stopurile și toate celelalte, dar nu eram mulțumit de rezultat.
Mașina s‑a vândut, dar eu tot neîmpăcat am rămas…

Va urma...